Cum te simti dupa ce citesti povestea lui?


Oameni care motiveaza

13-05-2015
Like 132

Contrar a ceea ce am fost învățați să credem, viața nu este despre ceea ce ni se întâmplă, ci despre cum ne raportăm noi la ceea ce ni se întâmplă. Despre ce părere ne facem, despre cum alegem să privim lucrurile, despre ce reacții avem la întâmplările respective. Poate ai observat că întotdeauna părerile noastre, referitoare la o aceeași poveste, diferă măcar din punct de vedere al nuanțelor, al detaliilor. Dacă vom continua să strigăm supărați că lumea e rea și e de vină pentru tot ce ni se întâmplă în viață, iar atunci când reușim, toate rezultatele bune ni se datorează, vom trăi o nefericire cumplită câte zile om avea.

Eu sunt convins că m-am născut să fiu fericit, nu perfect. Că fiind fericit, îi mai inspir și pe alții, îi atrag în jurul meu și ne vom amplifica împreună starea de bine, succesul, rezultatele visate. E imposibil să fii fericit criticând încontinuu pe câte cineva, punând etichete murdare pe oricine sau orice îți iese în cale, nereușind mai deloc să vezi și jumătatea plină a paharului în situațiile prin care treci. Niciodată nu-ți vei potoli setea din jumătatea goală a paharului. Da, ea există, suntem realiști; dar observă și vezi apoi ce e în jumătarea plină, ce soluții ai ca să umpli paharul până la capăt.

Avem nevoie de modele, de oameni care privesc altfel trecerea lor prin viață. Cred că suntem datori să găsim valoarea și să o multiplicăm. În noi și în ceilalți. Să ne susținem unii pe alții, chiar și atunci când nu toți o fac, așa cum ne-am aștepta. Să descoperim că o vorbă bună, în loc de o înjurătură, ajută mult mai mult, chiar dacă am fost obișnuiți că numai insulta poate trezi atenția. În realitate, e doar goana după aplauzele imediate ale celor care apreciază insulta, critica agresivă.

Adrian Bucur și colegii săi de la GSP au scris astăzi un reportaj in memoriam. Despre Bogdan Țintoi. Nu e așa că n-ai auzit de el? Iar acum auzi pentru că a murit la 18 ani. Altfel, suntem prea puțin atrași de oamenii obișnuiți, de lucrurile frumoase și mărunte care se întâmplă în jurul nostru.

Bogdan a luptat cu cancerul timp de opt ani. S-a operat, reoperat, rereoperat… A fost multiplu campion național și internațional la karate, chiar și după ce bucată dintr-un picior i-a fost înlocuită cu o proteză. A fost un luptător nonagresiv, a crezut până în ultima clipă că se poate vindeca, a împărțit speranță din plin în jurul lui. La ce bun? îți vine să întrebi acum. Cu ce l-a ajutat?

L-a ajutat să-și prelungească viața, măcar puțin. L-a ajutat să-și trăiască anii ăștia altfel, cu zâmbetul pe buze, nu închis în casă și trist ca și când tristețea ar fi schimbat ceva. I-a molipsit pe părinți cu zâmbetul lui, fiindcă aveau nevoie. I-a ajutat pe alții aflați în postura lui sau a părinților lui, care nu l-au uitat și nu-l vor mai uita niciodată, chiar dacă unii au pierdut lupta cu boala. Dar dincolo de boală, de viață, e ceva care contează enorm. E acel sentiment al misiunii personale pentru care omul se află aici. Dacă misiunea nu e… nimic nu e; totul ți se pare că se limitează la aspectul material, la greutăți și la neîmplinire.

„În caz că aveați nevoie să vă recăpătați încrederea în generația tînără de astăzi, trebuia să purtați periodic o discuție cu Bogdan. Era un exemplu de bună creștere, bun-simț și o definiție a celor 7 ani de acasă. Iar dacă ați fi comunicat și în scris, v-ați fi dat seama că nu avea nici probleme de gramatică.

În ultimii ani, nici măcar nu s-a mai obosit să îmi mai  spună că „problema” apăruse iarăși la una din coaste.  Știam că fusese la Budapesta, că se operase din nou, dar de ce să discutăm despre asta? Nu s-a plîns niciodată, de ce ar fi început tocmai atunci?

În urmă cu o lună, Bogdi a trăit un moment special. Majoratul! Și cîți oameni au fost alături de el! Profesori, colegi de la clubul de karate, care au apreciat că și după două operații Bogdan a revenit la antrenamente, colegi din clasa a 11-a de la liceul din Pîncota…

Povestea lui Bogdan nu este una a eșecului sau a tristeții. Nu este nici măcar a drumului spre îngeri, a unei campanii umanitare sau a clișeelor, uneori deranjante, ale unui necrolog.

Este vorba despre lecția pe care a reușit să le-o ofere mîna de om celor din jurul său.

Intrați pe profilul său de Facebook. Nu veți găsi acolo simple regrete. Sînt o grămadă de povești ale unor părinți care, după ani de zile, nu au putut să uite cum Bogdan a influențat viața copiilor cu care s-a întîlnit în acele spitale unde se rezolvă acea „problemă”. Iar mulți au fost nevoiți să se declare învinși. Dar pe Bogdan nu l-au uitat.

Credeți că aveți probleme atît de mari? Sau că sunteți triști? Sau că ați avut o zi oribilă? Faceți o pauză. O clipă doar. Închideți ochii și respirați adînc. Aceste rînduri nu sînt despre noi. Sînt despre Bogdan și pentru familia lui Bogdan. Tatăl Mihai, mama Rodica și fratele Răzvan. Iar cînd aveți ochii închiși, puteți să le trimiteți o îmbrățişare. Fără să le plîngeți de milă. „Adi, în sfîrșit, nu se mai chinuie. Acum chiar este liniștit”. Asta mi-a spus tatăl lui.

După două zile de la ultima internare, bărbatul matur, acum de 18 ani, a chemat toți medicii și asistentele din spital. Fără niciun motiv. A vrut să le mulțumească tuturor pentru tot ceea ce făcuseră pentru el în ultimii 8 ani. Iar după cîteva ore a plecat. Acesta a fost Bogdan.”

Pe contul lui de facebook nu mai are cine să-ți accepte un add… Dar îl poți vedea în câteva fotografii. Niciodată trist. Comentând mereu cu zâmbete online la vedere.

Tot articolul îl poți citi AICI. Este și emoționant. Dar este mult mai mult de-atât. E despre viața care merge înainte, nu despre un final nefericit.

Mulțumesc, Bogdan, mulțumesc, Adrian! Mulțumesc!



Taguri:
[academia de bine]   [adrian bucur]   [bogdan tintoi karate]   [catalin stoica hai sus]   [gsp]   [lectie de viata]