Garduri care inchid viata. Afara sau inauntru

12-03-2017

A treia încercare ca regizor de lung metraj pentru Denzel Wahington. A avut 4 nominalizări importante la Oscar: Cel mai bun film al anului, Cel mai actor într-un rol principal (chiar el, regizorul), Cea mai bună actriță într-un rol secundar (Viola Davis) și Cel mai bun scenariu.

Cel mai bun film poate nu e. Dar Viola Davis e genială! Pentru asta a și fost recompensată cu o stauetă aurie. Probabil că și Denzel merita una.

Undeva în 1950. Troy e un tip de culoare care lucrează la o companie de salubritate a orașului. Un tip care a muncit pentru fiecare lucru pe care îl are. Care și-a ratat cariera de jucător de baseball. Din cauza vârstei înaintate, spune soția sa, Rose; din cauza culorii, a rasismului, spune Troy.

Om simplu, muncitor, cu o copilărie traumatizantă, deloc fără urmări. Vorbește mult. Vorbește mult despre trecut și despre toate eșecurile personale. Le pune întotdeauna pe seama altora sau a conjuncturii.

Rose: Lumea s-a schimbat, Troy. Oamenii se schimbă, obiceiurile se schimbă, viața se schimbă... numai tu nu vezi asta.

Are un fiu, Lyons, din prima căsătorie. A stat în închisoare din cauza hoției. Are o a doua soție și un al doilea fiu – Cory, pe care se străduiește să-l facă om serios, la casa lui. Așa cum înțelege el omul serios, la casa lui. Nu la colegiu, nu într-o echipă de fotbal american profesionist. Nu contează ce vrea fiul, ce visuri are, cât de bine învață, cât de mult se străduiește pentru a și le împlini. Tatăl face orice pentru a-l proteja, tăindu-i aripile fără remușcări.

Acele momente în care părintele își dorește ca fiul sau fiica sa să ajungă mult mai bine decât el, dar să facă totul în locul său.

Bono: Am învățat multe în viață stând cu ochii pe tine, Troy. Am învățat unde găsesc lucernă și unde zace rahatul... Am învățat să nu fac aceleași greșeli de două ori. Să accept viața așa cum e, să pun un picior în fața celuilalt.

Filmul acesta te ajută să treci prin multe situații caracteristice vieții cotidiene. Ești aproape gata să spui „are dreptate, mai bine așa”, deși soluția nefericește multă lume. Când lipsește libertatea de a alege, iar teama de necunoscut, de eșec ne domină viețile, se alege praful de sentimente, de dezvoltarea personală, de rezultate memorabile.

Realitatea mea nu poate fi niciodată realitatea tuturor. Realitatea mea nici măcar nu e realitatea. E doar o percepție, un fel de a vedea, de a auzi, de a simți și de a înțelege lucrurile, în baza programărilor mentale din toți, toți, toți anii trăiți până acum. Atâta vreme cât nu reușim să acceptăm asta, schimbările în bine sunt greoaie și prea dureroase.

Nimeni nu are adevărul absolut. Pe-ăla care să aducă fericirea tuturor. Fiecare e dator să și-l găsească pe-al său. Pe cel mai frumos dintre adevărurile proprii.

Cory: M-ai oprit toată viața, de frică să nu fiu mai bun decât tine, tată. Toată viața ai încercat să mă faci să-mi fie frică de tine. Tremuram de fiecare dată când mă strigai; ori de câte ori îți auzeam pașii. Mă gândeam mereu: „Ce-o zice tata dacă fac asta? Sau dacă deschid radioul? Sau dacă nu fac ailaltă?”

Oamenii răniți rănesc oameni la rândul lor. Dacă nu devin conștienți că-și proiectează în ceilalți propria dramă, vor lungi la nesfârșit povestea neplăcută a vieții. Abia din clipa în care omul realizează că a preluat problemele generației/generațiilor anterioare, începe să se schimbe și să dea altfel mai departe. Cu mai multă libertate și respect pentru valorile fiecăruia în parte.