Despre mine si despre tine, despre adultii din noi


Dezvoltare Personala, Metafore Terapeutice

09-12-2015
Like 168

Dacă vrei să înțelegi cum învață copiii în modul cel mai real, dar și adulții (poate-ti vine mai greu să crezi), dacă vrei să integrezi o abordare sănătoasă de care să te și folosești practic, fiindcă altfel informația rămâne egală cu zero, iată un fragment al cărui autor mie îmi place foarte mult: psihoterapeutul australian George W. Burns.

Bineînțeles că fiecare dintre noi ia din acest text ce e cel mai important pentru el. Declicurile, aha-urile noastre sunt diferite, dar toate - la fel de importante. Te rog totuși să citești cu atenție întregul text, să-l citești de două ori (eu însumi am făcut-o cu rezultate diferite), chiar și acolo unde rezonezi perfect cu ce scrie, chiar și acele rânduri care redau, poate, exact felul tău de a fi, de a te comporta deja. Citește și observă TU ce faci bine și CUM reușești să faci bine atunci când faci bine... și, de asemenea, ce nu faci bine și CUM reușești să nu faci bine atunci când nu reușești să faci bine. Fiindcă mintea consumă la fel de multă energie indiferent că reușește sau că își creează și pune în funcțiune mecanisme care duc la eșec în comunicare, relaționare, comportament general. În spatele oricărei acțiuni pe care o întreprindem stă un mecanism bine pus la punct. Un obicei de gândire, de simțire și de comportament. Un tipar. Dacă vrem rezultate diferite, începem să acționăm obligatoriu diferit; creăm noi mecanisme de funcționare, noi obiceiuri, oricât de inconfortabil ni s-ar părea inițial. Pentru că doar inițial va fi greu.

Textul de mai jos poate fi un model de comportament constructiv din multe puncte de vedere. Ia ce crezi că nu ai, că ți-e nevoie și ți se potrivește pentru a deveni un om încă și mai valoros și pentru a spori astfel și valoarea celor din jurul tău. Observă cum povestea asta reală, raportată la un copil de șase ani, se tot întâmplă în viețile noastre de adulți, când unii comunică, alții nu; când unii își doresc să comunice, nu reușesc, iar ceilalți cred despre acei unii că nu vor; când unii se așteaptă de la ceilalți să fie perfecți, să fie la fel, să fie uniformi, neluând în calcul că "diferit" nu înseamnă "defect". Iar dacă vrei să ajuți, întâi îl înțelegi pe celălalt, nu doar îl obligi să te înțeleagă el pe tine.

"Jessica avea numai șase anișori când mama ei a adus-o la mine să o văd. Diagnosticată cu mutism electiv, ea alegea cu cine să vorbească și, până la frageda ei vârstă de atunci, nu vorbise niciodată cu un adult în afara cercului direct al familiei și vorbea doar rareori cu alți copii. Nu scotea niciodată o vorbă când se afla într-un grup de copii, așa că alți copii o auzeau vorbind, și atunci foarte încet, doar când vreunul se juca singur cu ea, între patru ochi.

Pentru părinți, comunicarea cu ea nu era o problenă. Vorbea liber acasă, iar vocabularul ei, structura frazei și fluența vorbitului li se păreau comparabile cu cele ale copiilor de vârsta ei. Mama fetiței spunea că Jessica era atât de vorbăreață, încât uneori își doreau să tacă.

Pentru profesorii ei, lucrurile stăteau diferit. Ei își făceau multe griji. Având în vedere că rămăsese permanent tăcută un an întreg, nu aveau cum să-i aprecieze abilitățile de citit sau cele verbale. Sistemul lor cerea estimări, justificări și responsabilități care nu puteau fi îndeplinite, de vreme ce Jessica nu se supunea regulilor.

A fost consultat un psiholog școlar care nu a putut s-o determine pe fetiță să rostească vreun cuvânt sau să-i estimeze progresele după teste standard orientate verbal. A recomandat un program comportamental pe care să-l folosească profesorul ei în clasă. Nu a fost limpede dacă problema rezida în programul comportamental sau în aplicarea lui neadecvată de către profesor. Limpede a fost doar că Jessica a rămas adâncită în mutismul ei electiv.

Le-am întâmpinat pe Jessica și pe mama ei în anticameră și am sporovăit ușor câtva timp înainte să cer să vorbesc doar cu mama ei. Dacă Jessica nu vorbea cu adulții, nu avea niciun rost s-o consult mai întâi pe ea și să creez o situație care valida alinierea mea în rând cu orice alt adult din afara familiei. În plus, atunci când văd copii, îmi place să mă consult cu părintele sau cu părinții însoțitori singur, așa încât să nu se discute în fața copiilor într-un mod care ar putea să denigreze copilul, să reîntărească problema sau să fie negativ în termenii abordării în sine.

I-am dat Jessicăi niște hârtie și creioane colorate și am rugat-o să deseneze în timp ce eu mergeam dincolo pentru a vorbi cu mama ei. Nu a trecut mult până ce s-a auzit o ușoară bătaie în ușa cabinetului meu. Jessica a intrat cu două desene, unul reprezentând-o pe mama ei și unul pe mine. Mi le-a înmânat tăcută, iar eu i-am mulțumit, cerându-i să mai deseneze ceva în timp ce mama ei și cu mine continuam să discutăm. S-a așezat pe jos cu hârtia și creioanele și, cu toate că aparent era absorbită de sarcina ei, știam că asculta fiecare cuvânt al nostru. Mi-a dat astfel prilejul ca, vorbind cu mama ei, să vorbesc indirect cu fetița. Scopul meu era dublu: în primul rând, să le comunic atât Jessicăi, cât și mamei ei că vorbirea selectivă era normală și, în al doilea rând, că puteau avea speranțe de schimbări. În această fază nu am anticipat că șase ani de muțenie hotărâtă s-ar putea schimba în câteva clipe.

Spre a-mi atinge primul obiectiv, i-am explicat mamei ei cum noi toți alegem cu cine dorim să vorbim și cu cine nu. Unii oamenii ne plac, așa încât vorbim cu ei deschis și ușor. Cu alții s-ar putea să nu vrem să comunicăm verbal deloc. Dintre cei cu care discutăm, unora le adresăm o grămadă de cuvinte, iar altora doar puține. Doream să o liniștesc pe Jessica indirect, să știe că avea (fără probleme) posibilitatea de a fi selectivă, precum și să îi dau de înțeles că alegerile ei erau normale. Asta părea important, având în vedere că alți adulți (profesori, psihologul școlii, medicul de familie și bunica ei) o trataseră toți ca și cum purtările ei ar fi fost anormale, și era evident că această abordare eșuase categoric.

Pentru a da o speranță de schimbare, i-am spus mamei o poveste adevărată, luată din propriile mele amintiri ca elev de școală primară. Aveam în clasă un băiat care se numea Billy, pe care nu-l auzise nimeni din școală vorbind vreodată, nici cu profesorii, nici cu colegii lui. Cumva s-a răspândit zvonul că putea vorbi și că acasă vorbea, dar la școală rămânea tăcut, nu înțelegeam de ce. Îl tachinam și îl necăjeam toți pe Billy, însă el se încăpățâna să nu scoată niciun cuvânt. În cele din urmă, colegii și profesorii i-au acceptat tăcerea. Așa au stat lucrurile timp de câțiva ani. Apoi s-au schimbat.

Când am ajuns în acest moment al povestirii mele, Jessica s-a oprit din desenat și și-a ridicat privirea spre mine. Eu m-am uitat mai departe în ochii mamei ei și mi-am continuat povestea, ca și când nu descoperisem atenția crescută a fetiței.

Era într-o luni dimineață și intram cu toții în clasă în rând, după adunarea din curte. Femeile de serviciu fuseseră acolo la sfârșitul săptămânii anterioare și părăsiseră probabil clasa nițel în grabă, căci ușa dulapului din fundul sălii era întredeschisă și din ea ieșea capătul cu pene al unui pămătuf de șters praful. În timp ce Billy mergea pe spațiul dintre rânduri ca să ajungă la banca lui, a observat penele care ieșeau și, înainte de a apuca să se stăpânească, a exclamat: "Domnule profesor, în dulap e o găină!" Toți au început să râdă și, de atunci încolo, Billy a vorbit la școală.

Jessica se oprise din desenat și asculta povestea. Când am terminat, a pus deoparte hârtia pe care desenase și a început un alt desen. Eu am continuat să vorbesc cu mama ei. După câteva momente, mi-a întins un desen cu o pasăre.

-Ce-i asta? am întrebat-o.

-Tweetie, mi-a răspuns.

-Cine-i Tweetie? m-am interesat eu.

-Canarul meu, mi-a replicat fetița.

Mama ei ne-a privit uimită. Eram primul adult din afara familiei căruia Jessica i se adresase de șase ani încoace. Așa cum m-a învățat Jessica, forța de a schimba nu venise doar dintr-o poveste, pur și simplu. Ci dintr-una spusă foarte indirect, referindu-mă aparent, în permanență, la altcineva."



Taguri:
[academia de bine]   [poveste de succes]   [schimbare]   [metafora terapeutica]   [coach bucuresti]   [citate motivationale]   [george w burns]   [norman vincent peale citate]   [intelegere]