Oameni care motiveaza
I-am vazut in fotografiile vechi de 70 de ani. Erau tinerei, putin mai inalti decat baracile prizonierilor din lagarul de concentrare. Astazi, privesc imperial intreaga zona, frumosi, la vremea batranetii lor, si ascund imagini, sunete, emotii chinuitoare, rafale de mitraliere, minciuni cu dusuri reci din care ieseau gaze letale, ecouri ale unor suflete de victime si criminali de razboi loviti de ceva, sper, irepetabil. Cand ratacesti, citesti, privesti ce s-a pastrat dintr-un enorm templu al mortii, iti trec prin minte toate filmele cu nazisti pe care le-ai vazut vreodata si pe care nici nu mai stiai ca le-ai vazut. Pe marile, pe micile ecrane, finalul, oricat de trist ar fi, e urmat de genericul plin de actori. ‘Uf, a fost totusi film!’ Dar acolo, intre gardurile reale de sarma ghimpata, in baraci unde dormeau detinuti unii peste altii, printre obiecte mute ale fostilor asupriti si asupritori, in crematoriul care inca mai pastreaza mirosul de carne arsa, te incearca un sentiment de neputinta, de confuzie totala. Cand patologia schizoida devine normalitate, lumea se transforma cu totul. Setea de moarte intrece setea de viata. Razboiul e doar o justificare a frustrarilor care mananca mintile…
S-a intamplat o data in istoria recenta. Dar faptul ca inca exista oameni care ar repeta scenariul de atunci pare strigator la cer.
Dupa ce Heinrich Himmler a devenit autoritatea politieneasca numarul 1 din Germania, in 1936, s-a dezlantuit iadul. Initial, detinutii puteau purta haine aduse de acasa, isi puteau cumpara alimente din lagar, ce-i drept, la preturi prohibitive, ispaseau pedepse in baza altor convingeri politice, sociale, umane decat ale regimului totalitar. Himmler, „tatal” acestui lagar de concentrare, apoi de exterminare, a dat startul epurarilor, al purificarii rasei. Au disparut brusc 11.000 de bolnavi mintal, genetic, considerati irecuperabili. Apoi, evrei, tigani (roma si sinti), homosexuali… Zecilor de mii de oameni care mureau la Dachau, nazistii le faceau poze macabre pentru posteritate. Era ceva cu care se mandreau. Aveau siguranta ca vor stapani lumea pentru totdeauna.
In 1944, in cel mai mare lagar nazist de pe teritoriul Germaniei se aflau peste 63.000 de prizonieri. 63.000! Mai multi decat intr-un oras precum Calarasi! Unii erau prizonieri de razboi, altii erau prizonieri ai propriilor credinte politice, insa multi, foarte multi erau prizonierii rasei/religiei in care se nascusera. Nu facusera nimic impotriva societatii, impotriva umanitatii, nu gresisera cu nimic in fata nimanui, dar erau condamnati doar pentru ca se nascusera evrei. Sau tigani. Sau Martori ai lui Iehova.
Cateva dintre cuptoarele celor doua crematorii sunt inca functionale. Marfa germana. Lemnul paturilor inghesuite din baracile-dormitor e inca intreg. Uniformele in dungi si instrumentele de tortura pastreaza urme de oameni.
Eu poze n-am facut acolo. Asa ca am luat de la altii.
La Dachau, astazi, intrarea e libera. In anii ’30-’40, era fortata. Nemtii te ajuta sa traiesti acum, interior, teroarea de altadata. Ca sa nu uiti. Ca sa stii ca plopii aia la alte crime in masa nu mai pot fi martori. Nu mai vor. De aceea, poate, ingaduie cu adieri usoare, intre tulpinile lor, monumente ale reconcilierii, cu atmosfera blanda, cu memorii incrustate in placi de marmura, cu flori si candele vesnic aprinse de turistii care simt, macar pentru o clipa, ceva ce nu mai simtisera vreodata pana atunci. Sau de supravietuitori care revin acolo pentru o ultima confruntare cu trecutul.