Irrational Man. Irationalul are ratiunea lui

17-01-2016

Niciodată Allan Stewart Konigsberg n-a impresionat masele de cinefili, n-a rupt gura târgului cu vapoare scufundate, cu săbii laser, cu efecte ultraspeciale, dar de fiecare dată m-a surprins în cel mai plăcut mod posibil cu poveștile sale cinematografice. Despre Woody Allen e vorba. :) Cu puțin timp înainte de a împlini 80 de ani (în decembrie 2015), a făcut Irrational Man. Cu Joaquin Phoenix și Emma Stone. Ah, ce iubesc expresivitatea fetei ăsteia!... :) În Birdman, în Magic in the Moonlight...

Woody Allen nu e niciodată spectaculos; lasă mereu impresia că a luat o poveste reală de undeva și a adus-o, cu tot cu personaje, direct pe ecran. Când zici: „acum începe acțiunea”, constați că ea e gata să se termine. Când erai sigur că așa se va întâmpla, apare ceva care dă totul peste cap. Lipsește tiparul comercial de orice fel. Woddy Allen e Woody Allen. Filmul său e ca o poezie neîncadrată în vreun curent literar. Idei, sclipiri, gânduri, emoții, calități, defecte, situații extrem de previzibile, surprize de proporții prezentate scurt, simplu, nonșalanță, probleme, frumusețea vieții mărunte, cotidiene... toate în povestea acestui regizor care nu se plictisește și nu va plictisi niciodată cu filmele lui.

Irrational Man e despre sens. Despre cădere și despre retrezire. Despre motivație, inspirație și nebunie. Despre o crimă cu premeditare, făcută cu convingerea că Pământul a rămas mai curat pentru că. Dar când cel bun face să dispară nebunul, bunul își atrage inevitabil un „ne” în față și ia locul celui de care a scăpat lumea.

„În fiecare zi iei niște decizii. Ai libertatea de a alege. Poți alege să faci orice sau să nu faci nimic. Iar acest sentiment de libertate creează o senzație de teamă. De amețeală. Anxietatea e amețeala dată de libertate.”

Abe Lucas, un profesor de filosofie (Joaquin Phoenix), se transferă la o universitate unde lumea „știe” deja totul despre el: că i-a murit cel mai bun prieten în Irak, că are relații cu studentele sale, că a trecut printr-o acută criză existențială, zisă depresie... Dar fiecare știe povestea altfel.

În campus, Abe cedează avansurilor în rafală ale unei profesoare de chimie, Rita Richards. Doar că nu-i pornește „jucăria” și Rita cere timp să i-o repare. Cel mai mult i-ar plăcea să-l repare cu totul prin Europa, în Spania, după ce l-ar fi părăsit pe soțul ei, Paul.

Studenta Jill Pollard (Emma Stone) găsește în proful de filosofie un partener de discuție fermecător, vulnerabil, sincer, extremist, trist și de neratat. Face presiuni, dar Abe nu cedează ca în fața Ritei.

Oamenii, pe lumea asta, se împart, cred eu, în trei categorii:

*oamenii care nu caută niciodată cu adevărat să dea vreun sens vieților lor și doar se vaită,

*oamenii care caută sensul în aspecte distructive, dându-le o conotație profund pozitivă și luminoasă, și

*oamenii care caută un sens în a face diferența, oamenii ce se străduiesc în fiecare clipă să lase ceva frumos în urma lor, chiar dacă ei nu mai apucă să se bucure de tot acel „ceva frumos”.